In perioada 4-25 Februarie 2008, s-a derulat prima expeditie organizata in cadrul Clubului Alpin al Romanilor din Alberta, cu scopul de a atinge virful Aconcagua 6962m, facind parte din seria “7summits” ca fiind cel mai inalt virf din America de Sud si al doilea din serie ca inaltime dupa Everest.

Impreuna cu Calin Adam am planuit cu atentie timp de citeva saptamini traseul si toata logistica ce era necesara, de la mincare, echipament pina la transport si cazare.

In final a venit si ziua plecari, 4 Februarie, ne-am luat ramas bun de la familii si prieteni si ne-am pornit spre Argentina.

Traseul era unul destul de lung, in jur de 16 ore de zbor pe ruta Calgary - Toronto - Santiago de Chile - Mendoza, cu schimbarea a doua avioane ajungeam in Mendoza pe data de 5 dupamasa.

Plecam din Calgary in plina iarna, -20’C, in plina vara pe emisfera sudica, in Santiago fiind catre 30’C, la fel ca si in Mendoza.

Mendoza este al doilea oras ca marime din Argetina cu peste 2 mil. de locuirori si este poarta principala de acces inspre Aconcagua. Forte renumit pentru vinurile de calitate ce se cultiva in regiune, orasul, in sezonul de vara, este plin de turisti din toata lumea si nu putini fiind cei care au venit pentru Aconcagua.

Aici ve-ti gasi multe vinoteci, restaurante si terase cu meniuri imbelsugate, magazine cu articole traditionale si un stil de viata total diferit de Canada. In fiecare zi de la 12 la 4-5pm este “siesta”, majoritatea magazinelor fiind inchise, dar dupa, lumea incepe sa iasa, iar la 9-10 nu mai gasesti un loc liber la terase sau restaurante, totul fiind ocupat si asta intr-o zi banala din cursul saptaminii. Dupa ce am gustat si noi o farima din viata cotidiana de Mendoza am plecat sa ne odihnim.

A doua zi am inceput pregatiriile, achiatrea taxei de ascensiune, logistica pentru bagajele din tabara de baza, mincarea si in final biletele de autobus spre Puente del Inca. In jurul orei 4 am fost gata cu toate si am reinpachetat toate in duffle bag-urile ce mergeu cu magari,(mulas).

In dimineata zilei de 8 februarie am fost gata de drum cu destinatia Puente del Inca si mai apoi prima tabara intermediara Confluencia, aflata pe traseul de apropiere.

Drumul pina la Puente del Inca era in jur de 180km pe soseaua “Ruta National 7” care merge pina in Santiago de Chile, o mare parte fiind intre Anzi.

Dupa ce am trecut de Uspallata si Penitentes, ultima fiind o statiune de schi, dupa vreo 4 ore de calatorie am ajuns la Puente del Inca 2700m locul de unde incepe valea Harcones si lungul urcus pina in tabara de baza.

Puente del Inca este renumit datorita podului natural peste Rio Mendoza si ruinele fostei statiuni balneare care a fost distrusa de o avalansa, unica cladire ramasa in piciore fiind o biserica.

Din statia de autobus si pina la intrarea in Parcul National Aconcagua am mers pe un drum prafuit pe malul inalt al riului, destul de neplacut, in jur de o ora, dar care poate fi evitat daca prinzi o ocazie.

La intrarea in parc este un post de control al parcului unde iti verifica permisul de ascensiune si primesti

un sac de gunoi pe care trebuie sa-l predai la intoarcere sau la compania la care stai, cu semnatura.

Dupa ce ne-am mai odihnit putin am plecat la drum cu un grup din Statele Unite, cu care o sa ne imprietenim foarte bine pe parcurs.

Traseul nu este foarte dificil si urca incet pe o carare lata si bine conturata, tinind malul sting al riului pina ajungem la un pod peste Rio Harcones, foarte tulbure si vijelios.

De la pod avem 4 ore pina la Confluencia si 12 pina la Plaza de Mulas.

Poteca urca incet, printre bolovani si foarte mult praf si incet se vad creste si virfuri de muntii cu zapada semn ca erau peste 4-5000m altitudine.Timpul nu era grozav de frumos, se adunau nori care prevesteau a ninsoare, dar totusi era bine ca nu ne batea soarele in cap.Vegetatia era formata doar din tufisuri mici, un fel de scaieti si iarba asemanatoare iarbei sarpelui iar cite-o data mai vedeai si o pasarica zburind agitata.

Mergem incet sa nu obosim prea tare desi efectele altitudini se arata incet prin ameteli si o durere slabuta de cap.

Spre surprindera noastra in 2.30 ore ajungem a Camp Confluencia 3300m, cu mult inaintea celorlalti asa ca avem posibilitate sa ne alegem un loc mai bun de cort , ferit de vint.

Repede ne-am instalat cortul si ne-am desfacut rucsaci, dupa care am mincat ceva cu pofta.Timpul sa stricat de tot, a inceput sa ninga si asta ne-a cam dezamagit un pic, incepea adevarata vreme de altitudine.

Mai spre seara am mers la cabinetul medical, consultatie care o facea fiecare ajuns aici si ne-am controlat tensiunea si pulsul. Din pacate nici unul dintre noi nu eram ok, eu aveam prea mic 90-60 iar Calin prea mare 180-120, deci tot ce avea Calin in plus eu avem in minus. Asa ca am decis sa mai stam inca o zi in Confluencia.

Dimineata ne-am trezit pe un timp superb iar soarele tocmai ajungea la cort sa ne incalzeasca si pe noi.

Multi sau trezit de mai devreme si au inceput urcusul la Plaza de Mulas iar altii mergeau la Plaza Francia pentru o tura de aclimatizare. Noi, din pacate, ne-am simtit un pic cam slabiti si am hotarit sa mergem intr-o plimbare doar in jurul taberei. Erau multe de vazut si de aici.

Ziua a trecut repede, mai stind la vorba cu “americani”, am si dormit un pic si ne-am facut planuri pentru miine. Din pacate spre saeara cind am fost din nou la control, situatia nu sa imbunatatit forte mult asa ca am decis ca miine sa urc doar eu iar Calin sa coboare la Puente del Inca pentru o si mai buna aclimatizare, iar poimiine sa ne intilnim din nou la Confluencia. M-am inteles cu “americani” sa mergem miine impreuna.

A doua zi, dupa o noapte destul de grea, pe la 10 ne-am despartit si am inceput lungul si prafuitul drum pina la Plaza de Mulas.

Traseul este foarte lung, in jur de 17km si urca in diferenta de nivel cam 1000m, cei mai multi facind intre 7-10 ore, citeodata pe un soare arzator sau pe vint cere-ti creapa buzele. Pe mine ma impresionat vasta vale glaciara, inchis pe laturi de creste inalte de peste 4000m, iar in final, ghetarul imens de pe Cerro Cuerno, in rest kilometri intregi pe balastru, bolovani si praf.

Dupa aproximativ 4-5 ore ajugi la “Ibanez rock” unde toata lumea se odihneste pentru ca incepe un urcus mai domol pe versantul drept al vai pina la vechiul post al armatei, aflat in degradare, unde ai sansa din nou sa stai la umbra si sa te odihnesti inainte de ultima etapa si cea mai grea.

Urcusul final spre tabara este unul destul de accentuat pe o carare foarte degradata din cauza traficului mare si magarilor, dupa care inca citeva pente mai domoale si ajungi linga cabanuta celor de la administrarea parcului, unde trebuie sa te inregistrezi obligatoriu.

Repede am gasit bagajele si am inceput sa amenajez un loc de cort, ca sa mininc ceva si sa ma culc, caci eram foarte obosit si aveam si o durere de cap. Era si destul de frig asa ca am imbracat pufoaica si ceva pantaloni mai grosi. Noaptea a venit repede si am plecat la culcare, miine ma astepta un coboris lung.

Dimineata m-am trezit destul de odihnit si nici nu ma mai durea capul asa de tare, asa ca am mincat bine si pe la 12 am pornit in jos, pe un timp frumos, fara vint si din fericire cu rucsac usor. Am mers destul de repede asa ca in 4.30 ore am fost la Confluencia si l-am reintilnit pe Calin. Amindoi ne simteam mult mai bine, tensiunea era acceptabila la fel si pulsul asa ca eram gata de mers in tabara de baza.

Dupa un somn bun ne-am trezit pe la 9 si am inceput pregatiriile de drum. Repede am strins cortul dupa care am pornit la drum, urmind sa luam micul dejun undeva pe traseu. Vremea era super iar ritmul nostru era destul de bun, depasind mai multe grupuri. In 4 ore am fost la Inbanez rock unde ne-am odihnit si am mincat ceva, iar de-acolo am inceput urcusul spre tabara de baza unde am ajuns in jurul orei 6 destul de obositi, dar din fericire fara alte probleme.

In tabra de baza urma sa stam in jur de 4 zile pentru o si mai buna aclimatizare, iar a cincea zi sa ducem un transport de echipament si mincare in Camp Canada dupa care sa urcam urmatoare zi sa dormim acolo.

La Plaza de Mulas era o foarte buna organizare, medic, telefon, internet (doar cind era soare), dus cald, mincare de tot felul, desi un pic cam scumpa si foarte multa lume.

Zilele treceau cu, odihna si mici plimbari prin zona. Ne-am facut si prieteni noi, pe linga “americani” am mai cunoscut patru tipi din Germania, doi din Columbia, patru fete din Argentina, una dintre ele era la a 4 incercare de a urca pe Aconcagua si spre surprinderea noastra doi romani din Brasov.

Intr-una dintre zile am fost sa vedem “penitentes” niste formatiuni din gheata formate de vint si soare, foarte interesante.

Uneori mai mergeam si la “Hotel Refugio” hotel aflat la cea mai mare altitudine din lume, unde puteai minca bine sa bei o bere sau un vin si forte important sa dai un telefon ieftin.

Pe data de 13 februarie eram gata sa incepem urcusul propriunzis catre virf. Deja eram aclimatizati foarte bine pentru altitudinea de 4300m si eram odihniti bine, pregatiti pentru zilele grele ce vor sa vina. Ne-am facut un plan de bataie astfel incit sa petrecem cel putin doua nopti in fiecare tabara pentru o si mai buna aclimatizare:

- in 14 sa facem un transport de alimente, sa montam cortul in Camp Canada si dormit jos, in tabara de baza.

-in 15 sa ne mutam in Camp Canada.

-16 transport in Camp Nino de Condores, dormit in Camp Canada.

-17 urcat la Camp Nino de Condores.

-18 urcat la Camp Berlin.

-19 zi de virf.

-20 zi de virf (rezerva)

-iar in 21 coborire la Base Camp.

Dimineata de 14 februarie am pornit spre Camp Canada, care se afla cu 500m mai sus, in spatele unui tanc de stinca care proteja un pic tabara de vint. Am pregatit bagajele si am pus mincare pentru

vreo 5 zile, cortul lui Calin si ceva echipament, asa ca rucsacii erau destui de grei pentru aceasta altitudine. Traseul ia cam 3-6 ore depinde de conditia fizica a fiecaruia si cit de bine esti aclimatizat si urca in citeva serpentine largi pe o panta de pietris, neavind portiuni dificile.

Cu o zi inainte au pornit si americani pe care urma sa-i intilnim in Camp Canada, toti din trupa de nemti, si columbieni. Din pacate unul dintre americani a facut edem pulmonar si a trebuit sa coboare, astfel incheinduse aventura pentru el.

Pe traseu am intilnit forte multi care coborau deja, uni cu virful urcat, alti doar cu inca o incercare in palmares, uni care echipau taberele de sus, alti care se retrageau definitiv. Ziceai ca esti pe bulevard.

Mergeam cu un ritm destul de lent si constant ca sa nu obosim si dupa aproximativ 3 ore am ajuns si noi in Camp Canada. Aici mai erau in jur de 10 corturi, printre care, Jesse, Rana si nemti. Columbieni plecasera de deimineata la urmatoarul camp. Ne-am odihnit un pic dupa care am cautat un loc mai bun de cort si l-am montat bine, imprejmuit cu bolovani ca sa nu-l ia vintul. Am mai stat de vorba cu Jess si Rana, ei urmau sa plece miine dimineata, dupa care am pornit la vale ca sa mai avem timp sa si gatim ceva de mincare. In tabara de baza totul ok, ne-am pus sa mincam bine si apoi repede la somn desi era frumos afara.

Dimineata de 15 februarie se arata timp frumos asa ca am hotarit sa plecam mai tirziu un pic, ca sa avem timp suficient sa mincam si sa punem lucrurile la adapost in cortul de la Campo Base caci nu mai coborim citeva zile bune. Dupa ce am mincat bine ne-am facut rucsaci, acum nu prea grei, si in jur de ora 12 am pornit spre Camp Canada. Poteca deja o stiam asa ca am mers mai incet decit ieri, aveam timp destul, iar pe la 4 am ajuns si noi cu bine. Pe traseu aceeasi forfotela ca si ieri, multi coborau deja, alti doar echipau tabere, sau faceau un traseu de aclimatizare.

Ziua era superba, cu soare si forte putin vint asa ca ne-am aranjat lejer, incet pregatindu-ne si de masa de seara. Miine urma sa ducem un transport de alimente si echipament la Nino de Condores 5400m, dar v-om dormi din nou la Canada.

Cerro Cuerno se vedea splendid din acest loc iar uneori vedeam si oameni urcind pe versantul sudic.

Spre seara a mai venit un grup mare cu ghizi, destul de galagiosi, printre care erau si citiva canadieni.

Apusul era intodeuna un spectacol si te facea sa iesi din cort la facut poze, cu toate ca era cam frig dar merita.

A doua zi ne-am trezit pe la 9 dupa o noapte cu ceva dureri de cap si nesomn, dar totusi starea generala era buna. Dupa ceaiul de dimineata…

…am facut repede rucsaci si ne-am pregatit de drum.

Traseul de azi continua pe aceeasi panta de pietris pina la Camp Alaska, o tabara intermediara putin folosita, iar de acolo pe Grand Accero pina la Nido de Condores.

Timpul dat pentru aceasta etapa este tot de 3-6 ore si nu prezinta dificultati, in afara de altitudine. Vremea era superba si se arata o zi cu “trafic mare” si astazi.

Poteca pleca din Camp Canada pe partea drepta a pantei si dupa ce trece de un mic torent urca constant pina la “5000m rock” unde de obicei lumea se odihneste. De aici mai este putin pina in Camp Alaska, dar serpentine scurte si mai abrupte iau locul celor mari si domoale. Din Alaska mai avem in jur de 1.5-2 ore fiind la inceputul pantei mari ce se numeste Grand Accero si care urca pina la inceputul renumitei Canaleta.

Deja efectul altitudini se simtea foarte bine prin oboseala accentuata, o durere de cap aproape constanta si nu in ultimul rind, soarele care ardea. Ne dadeam in fiecare zi cu crema de soare dar tot nu ne proteja suficient asa ca eram arsi pe fata, dar mai ales pe

nas.

In jurul orei 4 am ajuns si noi cu bine in Camp Nino de Condores unde i-am reintilnit pe prieteni nostri. Rana si Jess au facut deja o tentativa de virf din Camp Colera, aflat mai in sus, dar vremea rea si vintul puternic i-au intors din drum asa ca urmau sa mai faca inca o incercare deodata cu noi. Nemti erau in zi de odihna, aclimatizare iar columbieni erau dusi spre virf. Ne-am lasat lucrurile si am inceput coborisul pentru ca era un pic cam tirziu. Desi am urcat in aproape 4 ore am coborit in Camp Canada doar in 45 min. cea ce dovedeste marele efort fizic necesar urcari si ritmul lent in care trebuie sa mergi.

In Canada liniste, din fericire marea trupa a plecat, asa ca am putut sa stam la un pic de relax si sa ne topim apa pentru ziua de miine.

Seara a venit din nou cu aceleasi lumini si umbre…

De data asta am dormit relativ bine, fara dureri de cap si mai multe ore ca noaptea trecuta.

Dupa ceaiul de dimineata ne-am pregatit in graba, sa plecam cit mai repede asa ca pe la 10 eram gata de drum. Poteca aceeasi, vremea super, toate mergeau snur. Aproape de Camp Alaska ne-am intilnit cu Dirt, care a ajuns pe virf ieri dupa precedenta tentativa nereusita din cauza vremii. Arata destul de obosit, dar nu mai conta deoarece cobora in tabara de baza cu Aconcagua in palmares, dupa Denali din Alaska. Felicitari.

Dupa ce ne-am mai odihnit am pornit din nou lasind in urma Camp Alaska dar dupa putin timp ne-am intilnit cu columbieni si ei bucurosi deoarece unul dintre ei a ajuns pe virf . Aratau si ei destul de obositi si arsi de soare, dar bucurosi.

Pe la 3 am ajuns inapoi in Nino de Condores si i-am reintilnit pe Jess si Rana, toata trupa de nemti si o parte dintre polonezi. Eram destul de obositi asa ca am stat vreo ora, dupa care am inceput sa instalam cortul.

Am inceput sa topim zapada, ce ne-a luat cam 4-5 ore deoarece era si foarte frig si zapada se topea mai greu, asa ca faceam cu schimbul si mai stateam in cort unde eram feriti de vint.

Dupa ce ne-am mai sfatuit cu ceilalti, ne-am schimbat planul pentru zilele urmatoare si o sa incercam sa facem virful de aici, desi este o mare diferenta de nivel iar altitudinea sigur o sa ne puna la grea incercare.

Am hotarit ca miine sa stam la Nido si sa ne odihnim, sa mincam bine, pe cit posibil si sa bem multa apa, iar pe 19 sa incercam virful. Daca nu reusim ne intoarcem si incepem retragerea pentru ca nu mai aveam provizi pentru inca o tentativa. O sa facem o echipa mixta cu americani si germani si poate o sa reusim.

Incepea sa se insereze iar peisajul era de vis,…din nou, asa ca am iesit la poze.

Ne-am trezit a doua zi, pe un timp superb si dupa un somn bun. Totusi la aceasta altitudine temperatura este scazuta si cu toate ca era soare si vint slab a trebuit sa imbracam pufoaica.

Ziua a trecut cu pregatiri pentru marea zi de miine, topitul apei si cu plimbari prin jurul taberei.

Unul dintre locurile preferate pe care l-am descoperit impreuna cu Jess, este partea nordica a platoului, care se termina intr-un perete de gheata vertical, dominind un urias ghetar si cu o panorama pina departe catre Mercedario un virf de peste 6000 de metri. Am numit acest loc “first row ticket”

Ne-am culcat devreme sa fim odihniti pe miine, deoarece startul era la ora 3.00 si aveam o mare diferenta de altitudine de urcat.

Ne-am trezit pe la 2.30, este o zi de Marti si azi speram sa pasim pe cel mai inalt virf de pina acum din viata noastra.

Pe la ora 3.00 sintem gata de plecare si incet pornim pe poteca ce duce spre Camp Berlin.

Vremea este buna, nu sint nori pe cer si vintul bate slab. Cred ca sintem prima echipa ce porneste din tabara dar in curind in spatele nostru se vad citeva luminite de frontala, tradind prezenta altora in spatele nostru. Panta nu este mare si urcam incet, constant, odihnindune de fiecare data cind simtim nevoia.

Traseul este relativ usor, poteca serpuind printre stinci si blocuri uriase in asa fel ca sa evitam orice urcus mai accentuat. In curind ajungem la Camp Berlin, unde nemtii ne ajung din urma, coincidenta, dar unul dintre ei se simte deja rau asa ca se intoarce dar ceilalti doi continua. Noi ne odihnim un pic, bem apa si mincam un energizant, intre timp incepea sa se lumineze si ne dadeam seama ca avem o zi superba inaintea noastra fara niciun nor pe cer.

Pornim din nou, traseul intrind intr-o zona cu stinci care pe alocuri erau acoperite cu un strat de gheata subtire si in curind ajungem la intersectia cu traseul “Polish Traverse” chiar inainte de a urca la refugiul Independencia.

Aici din pacate Calin hotareste sa se intoarca, datorita dureri accentuate de cap si dupa ce cadem de acord ca eu sa merg mai departe, ne despartim pentru a doua oara in aceasta expeditie si cu regret in suflet continuu sa urc mai departe.

Traseul nu prezenta dificultati, dar altitudinea isi arata efectele din ce in ce mai mult, obosesc foarte tare si ritmul se incetineste considerabil.

In fine pe la ora 10.00 ajung la refugiul Independencia, sau mai bine spus la ruinele refugiului, unde fac o pauza mai lunga alaturi de multi alti care sau orpit aici. Ma simt foarte obosit si ma asez la soare sa ma incalzesc. Deja eram deasupra tuturor virfurilor ce se vedeau imprejur, totul ce vedeam din tabara de baza, acum era dedesupt, exceptind virful catre care ma indreptam.

Dupa pauza incep sa urc din nou si ajung intr-o mica sa chiar inainte de marea traversare peste Grand Accero care te scoate la baza renumitei Canaleta. Aici vintul batea puternic si frigul incepea sa-mi cuprinda picioarele asa ca pe cit posibil grabesc pasul sa ajung la tancul de stinca care ofera singurul adapost pe aceasta traversare, undeva la mai putin de jumatate.

Impreuna cu alti stam citeva minute la adapostul stinci si apoi continuu mai departe pina la baza Canaletei, ultima portiune a traversarii fiind cea mai solicitanta si unde am obosit foarte tare. M-am oprit pentru o pauza mai lunga dupa ce m-am vazut sub surplomba uriasa ce indica inceputul urcusului de 300m numita Canaleta.

Maninc citeva energizante si beau multa apa ca sa ma hidratez, iau si o doza de cofeina pentru a ma mai invigora putin.

Incep urcusul pe Canaleta care spre surprinderea mea nu este asa de grea pe cit m-am asteptat si in curind ajung sa depasesc citeva grupuri ajungind la inceputul traversari ce duce la platoul de pe virf. Aici lucrurile se schimba dramatic si o oboseala generala ma cuprinde si ma face sa atipesc din cind in cind. Merg foarte incet 10 pasi si un minut pauza, cu aceasta tactica sper sa ajung pe virf. Desigur toti cei pe care i-am depasit pe Canaleta, m-au ajuns si m-au depasit la rindul lor, dar nu ma deranja deloc, tineam ritmul meu si simteam ca in asa fel am sa reusesc.

Dupa inca o ora de mers epuizant am ajuns la ultima treapta de stinca ce te scoate pe platoul virfului.

In urmatorul minut paseam pe virf alaturi de alti, foarte emotionat si bucuros dar extrem de obosit. Niciodata nu credeam ca o sa ajung la o asemenea altitudine.

Eram pur si simplu epuizat, m-am asezat pe o piatra si admiram peisajul. Eram deasupra a tot ce exista imprejur, virfurile de 5000m erau mult in jos de pareau ceva muntii nesemnificativi.

Mintea imi fugea in toate partile, poate si din cauza lipsei de oxigen, dar ma cuprinse asa o bucurie ciudata, pe care o simti doar de citeva ori in viata, ma gindeam la familie ce bine va fi cind am sai revad din nou, ma gindeam la Calin cu parere de rau ca nu puteam impartii cu el asemenea momente unice in viata, la tot ce am organizat impreuna, planuri, vise si iata ca acuma sa implinit, multumita lui si a intelegeri noastre perfecte ca echipa.

Este ora 3.00 si ii timpul sa ma intorc, mai iau trei portii de cofeina ce ma reinvigoreaza instantaneu si beau putina apa dupa care pornesc in jos grabit. Pe la jumatatea Canaletei ii intilnesc pe Rana cu Jess au reusit sa urce pe varianta directa si cu siguranta vor ajunge si pe virf de aici.

Ajung la inceputul traversari Grand Accero si pornesc fara sa ma odihnesc, ce usor ii sa cobori fata de urcat. In curind ajung la Independencia unde iau o pauza mai mare ca obosisem destul de tare. De aici incetinesc ritmul si undeva la mijlocul unei pante unde nu mai erea zapada imi dau jos coltarii. Ajung inapoi la Berlin, unde mai erau citeva corturi. Aici ma hotaresc sa iau o pauza mai lunga dar fara sa vreau am adormit asa intins la soare pe pietrele ce-mi serveau drept ca saltea. M-am trezit cam dupa o ora si am pornit pe ultima etapa spre Nino de Condores.

In jurul orei 6.30 am ajuns la cort unde Calin ma astepta cu mincare calda. Ma bucur ca am ajuns cu bine.

Mananc si repede asa cum sint ma bag in sacul de dormit rupt de oboseala. Maine coborim pina la BC.

A doua zi ne-am trezit un pic mai tirziu, stiind ca nu mai avem de facut nimic , doar sa stringem si sa coborim in BC intr-o singura etapa si unde ne asteapapta o mincare buna la hotel. Deasemenea am hotarit sa dormim in corturile de la Campo Base, desi foarte rustice, dar macar aveau saltele.

Stringem rapid cortul si ne facem rucsaci cu grija sa nu uitam nimic in urma. Curind ne luam ramas bun de la americani si pornim pe lungul coboras ce strabate partea inferioara a Grand Acero.

De data asta traseul este mult mai usor si in aproximativ in 3 ore ajungem jos in tabara de baza, unde parca forfota de dinaintea plecarii noastre sa mai linistit.

Cum ajungem merg si cumpar doua doze de Coca-Cola, 5$/bucata, imi era o pofta ca nu m-am putut aptine, mai ales ca eram mai mult deshidratati decit infometati. Fata si buzele erau arse de soare destul de rau asa ca aveam rani care singereau de fiecare data cind incercam sa rid, dar fiind inca intr-o stare de euforie, raniile nu sau vindecat repede.

Dupa ce ne-am organizat bagajele pentru transport, ne-am facut rucsacii pentru miine si ne-am ocupat locurile in unul dintre corturile de la CB, ne-am hotarat sa mergem la cabana si sa telefonam acasa sa le spunem alor nostri ca sintem bine si ca echipa a avut succes, sa bem o bere, sa mincam o mincare buna chiar daca era scumpa.

Ziua a trecut repede, dupa ce am mincat am avut deosebita placere sa punem si noi steagul Romaniei in sala de mese de la cabana, linga steagul celor din Brasov cu care ne-am imprietenit inainte de ascensiune.

Ultima zi pe munte a sosit si ea.

Ne-am trezit mai devreme ca aveam un traseu lung de parcurs, intentionind sa ajungem pina la Puente del Inca intr-o singura etapa si asta insemnind aproximativ 25km.

Ne-am reintalnit cu nemtii si cu americani si ne-am inteles sa ne vedem in Mendoza ca sa sarbatorim succesul echipelor noastre.

Ne-a luat in jur de 8-9 ore ca sa ajungem la gura vai Harcones unde ne-am dezregistrat si am predat pungiile cu gunoi. Traseul mi sa parut mult mai scurt ca prima data dar monotonia vai glaciare dintre Confluencia si BC, da o impresie de parca nu ai inainta deloc. Incet am trecut de Ibanez rock, Confluentia si mai apoi de verdele de la Laguna de Harcones. In final dupa o portiune prafuita dintre intrarea in parc si Puente del Inca am ajuns in mica piata de unde am plecat cu doua saptamani in urma.

Aici expeditia in sine a luat sfirsit, urma sa ne asteptam bagajele sa ne reintoarcem la Mendoza si mai apoi lungul zbor spre casa.

Ne-am luat o camera la motelul rustic ce se afla in Puente del Inca si dupa un dus bun am coborit in sala de mese pentru o cina imbelsugata si citeva berii.

A doua zi dimineata ne-am reintilnit cu Jess si Rana care au ajuns aseara tirziu si cu trupa de nemtii care au dormit la alt hostel. Din pacate bagajele inca nu ne-au sosit, asa ca am

coborit la Penitentes, la cabana Campo Base sa intrebam ce se intimpla. Dupa nenumarate drumuri Puente-Penitentes , bagajele inca tot nu au aparut asa ca am pierdut si ultimul autobus spre Mendoza. Am coborit inapoi la cabana iar spre seara ne-au adus si bagajele. Am dormit aici impreuna cu Jess si Rana urmind ca miine sa pornim spre Mendoza. Cabanuta era foaret micuta dar cocheta cu o mica sala de mese la parter si dormitoarele sus la mansarda. Am petrecut o seara minunata, schimbind buteliile de gaz ce ne-au ramas in plus pentru cite o bere Andes, seara a trecut cu voie buna si distractie.

Dupa un somn foarte bun, dimineata a venit cu caldura si un soare stralucitor prevestind o zi superba. La ora 1 luam autobuzul spre Mendoza unde si ajungem in citeva ore. In autobus era foarte multi montaniarzi si i-am reintilnit pe polonezi si pe spaniolii cu care m-am intinit pe virf.

Ajunsi in Mendoza ne cazam din nou la hotel Nutibara.

Spre seara aveam intilnirea cu ceilalti sa sarbatorim reusita echipelor. Ne intilnim in Plaza Independencia si mergem intr-un loc plin de terase un fel de cartier studentesc unde punem de-un chef mare cu vin si bere, mincare buna si din belsug.

Am mai stat inca o zi in Mendoza, plimbindu-ne prin oras si facind poze. Ne-am luat ramas bun de la americani si de la nemti.

A doua zi plecam si noi, cu regret parasim acest oras minunat, care este cu totul diferit decit Calgary.

Dupa un zbor lung am ajuns cu bine in Calgary, unde revederea cu familia si prieteni a fost foarte placuta.

Eram fericiti ca ne-am intors cu bine.

A fost o experienta in care spiritul de echipa si buna intelegere a contat foarte mult si si-a adus pe deplin aportul la reusita echipei, astfel incit in viitor sa mai putem planui multe alte iesiri impreuna.



                                                                      Attila Lutinca, Calin Adam.