In perioada 25 Februarie si 1 Maratie, 2009 sa desfasurat o mini-expeditie pe virful Pico de Orizaba din Mexico.

Desi nu am avut in plan sa mergem aici in acesta an si pregatirile le-am inceput doar cu doua saptamani inainte, totusi acest virf a fost o foarte buna oportunitate de antrenament pentru expeditia ce o planuim la vara pe Elbrus in Rusia, fiind aproape aceelasi conditii ca si traseu, dar sint apropiate si ca altitudine.

Pico de Orizaba atinge altitudinea de 5636m si este cel mai inalt vulcan din America de Nord, fiind inclus in "7vulcanic summits" alaturi de Ojos del Salado, Elbrus si Kilimanjaro. Citlaltepetl, cum ii spun localnici si care inseamna "virful cu stea" se afla intre statele Puebla si Veracruz si face parte din lantul vulcanic mexican, impreuna cu vulcanul activ Popocatepetl, Iztaccihuatl si mai micii in altitudine Nevado del Toluca si La Maliche.

De data asta am avut ca partenera pe Rana Scnell din State, o tipa ce am cunoscut-o in expeditia pe Aconcagua , anul trecut, cu care am planuit traseul si toate detaliile ascensiunii.

Pentru mine calatoria incepe din frigurosul Calgary, intr-o Miercuri dimineata cind ma imbarc pe avionul companiei Mexicana, cu directia Mexico City. Inainte de plecare aveam multe dubii in ce priveste siguranta in acest oras, chiar si pentru o zi, deoarece citisem despre multe atacuri asupra turistilor chiar sfirsite cu crime. Dar spre norocul nostru autocarul pornea chiar din aeroport spre Puebla si speram sa avem prea putin contact cu cei aproximativ 22 mil. locuitori din aglomeratia urbana.

Dupa un zbor de vreo 5 ore aterizez cu bine in “vara” si spre norocul meu ma intilnesc cu Rana chiar in zona vamala, asa ca ne organizam repede si prindem un autobuz spre Puebla in mai putin de 45 minute. Dupa ce iesim din haosul de circulatie si poluare ce caracterizeaza Mexico City, ne indreptam spre est, pe o autostrada ce face legatura cu coasta din Golful Mexic. Compania cu care calatorim se numeste “Estrela Roja” iar nivelul serviciilor este superior pentru un pret acceptabil. Ajunsi in Puebla, schimbam compania cu “Walles”, dar si conditiile si prindem o cursa in mai putin de 30 de minute. Autocarul face in jur de 2 ore pina in localitatea Tlachichuca, unde ajungem pe la 9.00 seara si unde avem locuri rezervate la hostelul Servimont. Dupa o mica ratacire pe stradutele intortocheate ale oraselului cu oameni care te priveau, caci erai strain, in final gasim poarta mare de tabla cunoscuta din poze, al hostelului.

Dupa ce facem cunostinta cu gazda, foarte cumsecade, luam o cina buna si mergem la culcare.

Servimont este poate cel mai cunoscut hostel printre cei care merg pe Orizaba si este situat intr-o veche fabrica de sapun foarte bine conservata cu aproape toate utilajele la locurile originale, dind cladiri un aer deosebit. Curatenia si serviciile personalului sint deasemenea “la mare inaltime”.

Familia Rayes, care detine acest hostel de trei generatii, au o veche traditie in ascensiuni montane, in 1935 Gonzalo Reyes impreuna cu citiva localnici au organizat o ascensiune pe Pico de Orizaba, iar de atunci familia continua sa fie la serviciul celor care vin pentru acest munte.

A doua zi ne trezim pe la 9.00. Noaptea am auzit clopotele biserici care batea ora fixa iar spre dimineata cocosul care cinta, curcanii si caini latrind, zgomote atit de dragi ce-mi aduceau aminte de locuri din Romania si care imi lipsesc cu desavirsire in Canada.

Luam micul dejun si incepem sa ne pregatim cu bagajele deoarece plecam in jurul orei 12.00 cu destinatia Piedra Grande, refugiul de unde se porneste pe traseul clasic. Intre timp cunoastem doi baieti, tot din State, care urmau sa vina cu noi dar eu mai faceu o tabara undeva in padure pentru o si mai buna aclimatizare.

Planul nostru era unul mai agresiv, doar de 4 zile, incluzind cea de azi.

Joi, 26, ajungem la Piedra Grande si incepem aclimatizarea, Vineri, 27, stabilim tabara superioara dupa care coborim inapoi la refugiu, Simbata, 28, ne mutam in tabara superioara, iar Duminica, 1, ziua de virf cu un start pe la 2.00 dimineata, dupa care strinsul taberei, coborit la refugiu si apoi la 2.00 dupamasa coborit la Servimont.

Pe la 12.00 eram gata cu toate si incarcam bagajele in masina. Dupa putin timp aventura incepe, cu un drum prafuit si plin de hopuri, care urca accentuat din micuta localitate spre pantele vulcanului, trecind prin catune precum Hidalgo si mai apoi prin paduri de pini uriasi. Dupa vreo 2 ore de hopuri si praf ajungem la Piedra Grande.

Descarcam bagajele si bidoanele de apa, si intram inauntru pentru an e ocupa locuri pentru urmatoarele doua nopti. Mai erau vreo 6 persoane, uni se impachetau de plecare, ceilalti se pregateau de virf.

Piedra Grande este un refugiu construit din piatra, foarte simplu, doar cu strictul necesar, trei rinduri de paturi supraetajate, si o masa, dar totusi foarte util pentru cei care vin pe acest munte.

Restul zilei l-am petrecut cu mici plimbari si cu odihna, odata venind seara se facuse destul de frig, cu toate ca vremea era buna.

Vineri, ne-am trezit dupa o noapte destul de alba cu dureri de cap si nesomn.

Posibil ca tactica noastra de a urca direct la refugiu nu este cea mai buna, dar in fine acum sintem aici si speram sa ne aclimatizam incet.

Am incercat sa mincam ceva dar pofta de mincare disparuse si ea, asa ca am luat doar citiva biscuiti cu ciocolata si cu cei facut din Gatorade.

Vremea se arata buna pentru planul nostru de azi asa ca am inceput sa pregatim cortul si restul de echipament ce urma sa lasam in tabara superioara si ne-am hotarit ca sa plecam putin dupa ora 12.

Mai aveam timp si datorita ca nu am dormit aproape deloc ne-am culcat inapoi in saci de dormit pentru a recupera din somn. Durerea de cap tot nu trecea.

Pe la 1 eram gata de plecare. Am vorbit cu un localnic care ne-a sugerat sa punem cortul in a doua tabara, deoarece era mai ferit de vint si la doar 1-1 ½ ore de ghetar. In final am pornit, urcind pe “aquaduct” pina la inceputul asa numitului “Labirint”. Traseul era foarte bine conturat, plus ca aveam urme in zapada asa ca nu era cum sa ne ratacim. Ritmul era lent sa nu obosim prea tare iar in mai putin de o ora trecem de primul zid de stinci dupa care panta se mai domoleste, ajungind in final la primul loc de campare, aproape la baza stinci numit “Sarcofago”.

Traseul continua printre bolovani uriasi, printr-o mica vale imprejmuita la stinga de o mica creasta iar a dreapta de Sarcofago. Cu cit altitudinea creste obosim din ce in ce mai tare dar in final la capatul crestei din stinga se vad citeva stegulete tibetane iar mai apoi locurile de cort imprejmuite de bolovani. Ne asezam sa ne odihnim si mincam ceva energizante. Vintul incepea sa bata mai tare si citiva nori aparusera la orizont. Montez cortul rapid, intaresc zidul de protectie din jur si ancorez bine prelata exterioara cu bolovani. Incepem coborisul pe un vint care sufla din ce in ce mai puternic, fapt ce ne-a ingrijorat putin. Odata ajunsi la refugiu, rafalele erau puternice zguduind acoperisul din tabla. La refugiu era agitatie mare, lipsea unul dintre alpinisti, inca nu sa intors de pe virf si a fost vazut pe la 2 dupamasa inca urcind, cea ce este foarte tirziu. In jurul orei 7 inca nici un semn, unul dintre alpinisti mexicani suna echipa de salvare sa fie pregatiti, alti doi canadieni se pregatesc sa mearga in sus. Ingrijorarea cuprinse pe toata lumea. Pe la 9 se vede o luminita in partea superioara a Labirintului, se pare ca este teafar, canadieni pornesc in intimpinare. Intr-o ora sint cu toti teferi in refugiu, a fost un pic de suspans.

Incercam sa adormim.

Noaptea a trecut greu, nu ne-am odihnit deloc, durerea de cap se accentuase si mai tare asa ca stateam intr-un fel de veghe si mai luam cite-un algocalmin.

Pe la 1 poerneste un grup spre virf, dupa care cred ca am adormit sau cel putin incercam.

A doua zi vintul se potolise, iar soarele era iar pe cer dupa un rasarit frumos. Incerc sa maninc ceva dar abea imi aluneca pe git ceva biscuiti si ciocolata, ma simt foarte slabit si pentru prima oara imi trece prin minte ca s-ar putea sa nu pot urca pe virf. Incerc sa beau cit mai multa apa, ajuta mult la aclimatizare si dupa ce beau cam 2l parca imi mai trece durerea de cap si-mi revine buna dispozitie. Dimineata si o parte din zi stam toleniti in saci de dormit si mai adormim din cind in cind. Baietii din State planuiesc si ei pe miine ziua de virf, asa ca nu o sa fim singuri. Ei pleaca pentru o tura de aclimatizare pina la baza ghetarului, noi incepem incet sa ne pregatim.

Pe la 3 sintem pe poteca, soarele era puternic si ardea, fata mea deja arata nasol. Nu dureaza mult si trecem de aquaduct, pe urma ocolim peretele de stinca, depasim prima tabara si in putin timp ajungem la cort. Totul era in regula, nicio paguba de la vintul de aseara, dar in spatele nostru se pregate o furtuna de vara in toata regula. Am luat pioletii si betele de schi si le-am dus le vreo 200m departare de cort in cazul in care furtuna ajunge la noi sa nu fie nimic metal in jur. Rana se speriase un pic si statea afara sa priveasca furtuna care putin probabil sa ne afecteze. Oricum era un spectacol superb, cu fulgere uriase si nori ce aveau culori diferite in timp ce soarele apunea. Vedeam toate astea de undeva de deasupra ca un specatacol oferit doar pentru noi.

Intr-un final am adormit, se facuse si frig afara, furtuna nu ne afecta deloc, oricum ne trezeam pe la 2.

Suna ceasul si dormeam atit de bine, pentru prima oara, dar este timpul sa mergem. Intre timp vin si baieti care ne saluta dar nu pierd timpul si continua spre ghetar. Ma duc sa iau pioletii, mincam ceva energizate si bem apa din zapada ca ne era greata deja de Gatorade si la 3 eram pe poteca cu frontalele, urcind intr-un ritm incet dar constant.

Urmele duceau printre stinci undeva pe o creasta secundara, de unde inclinatia pantei scade si ajungem la ghetar avind in dreapta Sarcofago.

Panta era in jur de 40-45’, ma simteam in regula fara a ne lega in coarda asa ca am pornit pe ghetar in serpentine largi. Se facuse foarte frig iar soarele tocmai rasarea din departare, luminind marea de nori.

Ne-am oprit epuizati, si Rana imi spune ca nu mai poate. Sintem la jumatatea ghetarului destul de obositi, iar frigul incepea sa se simta la picioare dar mai ales la maini. Mincam repede ceva energizante si desfacem doua incalzitoare pentru a le baga in manusi, se pare ca moralul revine. Ii vedem pe americani in fata, deja coborau … mergem si noi mai departe, incet dar mergem.

Soarele iesise de sub nori si incepea sa ne incalzeasca. Ocolim roca proeminenta ce iasa din ghetar si in scurte srpentine ajungem pe marginea craterului. Superb, virful era la doar citeva sute de metri pe o mica creasta, se pare ca o sa ajungem. Din punctul in care iesisem pe creasta se vedea foarte bine craterul si formatiunea stincoasa numita “Ice needle”.

Urmam creasta pentru inca citeva sute de metri si in final ajungem linga crucea de fier doborita care marcheaza punctul final al ascensiuni.

Peisajul este superb, chiar daca nu sintem inconjurati de alti muntii, marea de nori si inaltimea iti da o senzatie deosebita. Departe se vede Popo si Ixta.

Vintul sufla cu putere, asa ca nu stam foarte mult pe virf si incepem coborisul, la inceput un fel de “diretisima”, mai apoi citeva largi serpentine pina ajungem la baza ghetarului.

In jur de ora 12 ajungem la cort unde stam toleniti la soare cam o ora, oricum eram intirziati deja, pe la 1 stringem tot, ma gindeam deja la berile de jos si pornim spre refugiu unde ne astepta deja masina pentru coborire.

Drumul spre hostel a fost super cu un Dodge ani ‘50-’60 pe un drum super prafuit, un fel de “off road”.

Am ajuns la Servimont, unde ne asteptau berile, un dus cald si o mincare pe cinste.

Ma bucur ca si aceasta excursie sa terminat cu bine.

Informatii utile: